luni, 26 decembrie 2011

Arbitru de fotbal - timpul amintirilor

Mi-a fost greu sa incep sa scriu aceste randuri. Imi este greu si acum....

Chiar daca au trecut ceva timp de la acest moment tot este greu. E vorba despre o parte din viata mea...

E vara anului 2000 si baschetul imi place la nebunie. Jucam la facultate la facultate la orele de sport, in timpul cursurilor chiulind de la ele :) si jucam seara cand ajungeam acasa. Si ma gandeam ca vreau sa fac ceva cu acest sport. Cum aveam 19 ani si din punct de vedere sportiv nu aveam cum sa ma inscriu intr-un club sportiv am zis ca cel mai bine este sa ma fac arbitru.

M-am interesat si trebuia sa ma duc la DJTS Prahova si sa fac o cerere pentru a ma inscrie la cursurile scolii de arbitru. Si m-am dus increzator intr-o zi de septembrie sa ma fac arbitru... Si m-am facut... ARBITRU DE FOTBAL. Funny isn't? :))

Am vazut un anunt prin care sa anunta ca inscrierile pentru cursurile scolii de arbitrii au inceput. M-am gandit ca este tot sport si ca oricum imi va placea avand in vedere ca aveam si inca am PETROLUL in sange. Ploiestenii stiu ce zic.

Sase lunii am facut cursurile cu nea Mihai Ionescu cunoscut sub numele de Meserie care pe langa cele 17 legi scrise in Legiile Jocului cu aspectele sale teoretice ne-a invatat cea mai imporanta lege nescrisa a arbitrajului, anume Legea 18 Spiritul Jocului: cand sa fluieri, cum sa fluieri, cand sa lasi jocul liber, cand sa-l strangi, etc... Chestii pe care ca un arbitru de fotbal le folosesti mult mai mult decat cele 17 legi rigide.

A sosit si momentul absolivirii prin treceerea unui examen scris si dupa o perioada in care am stat sa urmarim meciuri si sa ne dam cu parerea despre ele am trecut "in focuri".

La inceput a fost o perioada de 6 luni pe care am petrecut-o la copii si juniori unde am invatat enorm. La acest nivel sunt meciurile cele mai grele, pentru ca tu nu ai experienta, arbitrezi copii care se pot lovi foarte usor, toti parintii isi vad copii Hagi, Messi, Del Piero, Gica Popescu, etc si va da-ti seama ce iese.

Cum eram si noi arbitri acum trebuia din 6 in 6 luni cel putin, inainte de fiecare tur si retur sa sustinem testele periodice fizice si teoretice. Testul fizic consta in alergare 12 minute minim 2700 m , 2 x 50 m, 2 x 200 m viteza.

Si uite asa tur si retur sau scurs in decursul celor 10 ani unde am reusit sa cunosc judetul acesta mai bine ca altcineva din familia mea. Am avut oarte de momente bune si momente mai putin bune. Am luat si cafteala la meciuri, dar am avut si meciuri in care am uitat ca am cartonasele la mine.

Per total 10 ani din viata mea care m-au format ca om si personalitate, pentru ca tu ca arbitru esti pus in fata a 22 de "nebuni" + bancile de rezerve, fiecare cu frustrarile si trairile lui, si trebuie sa-i strunesti si sa-i faci sa respecte legile acestui frumos sport numit fotbal.
Si in toata aceasta situatia ai doar doua ajutoare: colegii tai arbitrii asistenti. De aceea se creaza o legatura atat de stransa intre arbitrii pentru ca pe teren trebuei sa fie 3 echipe: gazdele, oaspetii si poate cea mai calma dintre toate: ECHIPA ARBITRILOR.

Ma bucur ca am cunoscut si am legat prietenii cu o gramada de oameni: Laurentiu Piciu, Cristi Nica, Sorin Nistor, Vali Dumitru, Ionut Borcan si lista poate continua insa sa stiti ca toti sunteti pe aceeasi treapta a sufletului meu: oameni stiu ce pot si stiu ca ma pot baza pe ei in orice situatie.

Stiu ca imi vor lipsi momentele cand imi faceam geanta sa plec la meci, sau drumul catre meci cu glumele din masina, sedintetle din fiecare joi seara insa vine un moment cand a pentru aceasta activitate este vremea amintirilor.

Dragii mei colegi arbitrii va apreciez, va stiu munca pe care o depuneti si de aceea va IUBESC si va RESPECT!

La revedere fluierul, cartonasele si steagul au fost puse in cui...

http://sport-campina.blogspot.com/2011/11/ultimul-meci-pentru-valentin-zanfir.html

joi, 17 noiembrie 2011

Romania de basm - Minunile Persanilor

Unde: Muntii Persani.
Ziua 1: Codlea - Magura Codlei (triunghi rosu) - Catunul Holbav(la nimereala)
Ziua 2: Catunul Holbav - Dealul Stimbavului - Valea Vulcanita - Vf. Crapatoru- Poiana Marului

Cand: 15-16.11.2011

Cine: Eu cu Ioan Stoenica

Poze: https://picasaweb.google.com/Ducacii/RomaniaDeBasmMinunilePersanilor?authuser=0&feat=directlink

Daca esti in Bucegi, Postavaru sau Piatra Craiului nu ai cum sa nu o vezi. Din toata campia Brasovului se ridica mandra si te atrage cu privirea. Toata lumea ii cunoaste numele, dar nu multi ii calca cararile. E vorba de... Magura Codlei.

Intr-o zi la Omul ma uitam in zare si ma gandeam cum ar fi daca... Si uite ca se ivi ocazia...
Luni ma intalnesc cu Ioan, care de o vreme si-a stabilit cartierul general la Breaza, sa mai schimbam si noi cate o vorba. Si cum pe noi astia cu rucsacul in spate ne cam mananca talpile, un glonte ne trece prin cap: Oare cum se vede pesiajul de pe Magura Codlei? Pai hai sa aflam!
Atat ne-a fost... Seara rucsacul ma astepta pregatit pentru excurisa pentru 2 zile ce aveam sa o fac cu Ioan in muntii Persani, care includea si ascensiunea pe celebra Magura Codlei.

Marti dimineata eram in gara Ploiesti Vest asteptand trenul catre Brasov. Insa cu "ingaduinta" CFR-ului trenul veni cu 40 de minute mai tarziu. Cred ca mi-au facut acest cadou ca sa ma obisnuiesc cu temperaturile de la munte :)

Dar nimic nu ne poate da inapoi si il culeg pe Ioan din gara Breaza si la 12 ajungem in Brasov. Avem noroc si prindem autobuzul care pleaca spre Fagaras si ne lipim de el pana la Codlea, unde ajungem pe la 12.40.


Incet, incet incepem sa urcam pe pantele Magurii si simtim cum scapam de ghiarele lumii oraselor si suntem imbratisati de lumea padurii cu linistea si pacea sa.

Traseul nostru merge prin padurea care isi arata ultimele haine pentru toamna asta, amintindu-ne ca nu va mai trece mult timp pana cand le vor schimba cu hainele de iarna.


Si cum mergem noi asa prin padure la un moment dat traseul se desparte urmand ca noi sa facem in drepata pe trinughiul rosu. Noi cand am plecat de acasa ne gandeam ca ce ne poate fac un varf de 1300 m. Pe naiba! A scos untul din noi. A urmat urcarea unei pante abrupte, in serpentina, foarte asemanatoare cu urcusul final de pe Valea Cerbului la Omul insa cufundat in padure. Urcam si asudam... Fiind putin frig mi se aburisera ochelarii de la caldura generata de zice-ai ca sunt intr-o mare ceata.

Pana ala urma ajungem  in punctul ce mai inalt al calatoriei noastre la marea altitudine de 1292 m pe varful Magura Codlei.


Varful acesta est foarte interesant oferind privelisti catre Bucegi, Piatra Craiului, Iezer si Fagaras, dar asta cu doua conditii... Sa fie senin si sa ai o drujba la tine sa mai vrezezi putin copacii :))

Ajunsi aici luam o bine meritat pauza de masa unde ne uitam pe harta casa vedem pe unde ar trebui sa o luam catre Poiana Marului destinatia noastra de maine.

Si cum drumetului ii sade bine cu rucsacul in spate, nu ezitam si ne punem in  miscare cu directia vest, pe prima culme pe care o vedem.


 Ideea era sa tinem culmea pana in poiana pe care o vazusem pe harta, insa surpriza... Aceasta se opreste in niste stancarii si ar fi fost cam naspa sa incercam sa le descatarm. Asa ca balaureala prin padure...
 Atat eu cat si Ioan am fost placut surprinsi sa gasim stanca in acest munte pe care-l credeam mai domol. Insa se pare ca mi se confirma ca poti avea surprize foarte placute din muntii mici care au farmecul lor.


Balaureala noastra prin padure se apropie de final si ajungem in poaina pe care o vazusem pe harta. De aici traseul nostru presupunea parcurgerea din culme in culme pana la Poaina Maruylui asa cum studiasem harta. Urma sa trecem printr-o zona cu constructii ale satenilor, conform hartii o zona asemanatoare cu cea din Moeciu.


Si cum inaintam noi pe culmea respectiva mai trageam cate o privire in spate minunandu-ne de cat de diferit arata Magura din aceasta parte. Pare mult mai frumoasa...


Continuam drumul pe care il vedeti in fotografia de mai sus care ne scoate in padure pe Strada Lunga :))). Noi ne grabeam sa prindem un loc bun de cort mai ales ca noaptea se apropia cu pasi grabiti si vroiam sa prindem apusulacestui minunat Soare.

Ei, dar am avut o mega supriza... Se pare ca padurea pe care am parcurs-o era granita catre Romania de basm! Cum am iesit din padure am nimerit intr-o zona cu case parca muzeul satului se mutase aici. Ceea ce noi credeam de pe harta ca ar fi grajduri ale satenilor erau de fapt case locuite unde oamenii isi duc traiul.


Eram in alta lume... Prin toate simturile mele simteam o atmosfera arhaica. Timpul era doar un element si nici pe departe nu era primordial. Linistea domnea peste tot si m-am simtit copil. Ma asteptam sa-l vad pe Fat Frumos, insa eram foarte curios de Ileana Cosanzeana :)) L-am intrebat pe Ioan daca el vede altceva si mi-a spus ca el abia asteapta sa o vada pe Alba ca Zapada :)


Credeti-ma , nu fumasesm nimic, iar etnobotanice nu folosim! :)) Era un basm cum numai la Petre Ispirescu gasesti. Si atunci m-am gandit ce minunatie ascunde Magura Codlei. Multumim Doamne ca ne-ai adus pana aici!



Ca sa nu fim mai prejos ne-am ales cel mai inalt deal din zona ca sa punem cortul pentru noaptea ce avea sa vina. Ioan s-a ocupat de cort, eu m-am ocupat de lemne pentru ca nu aveam cum sa nu aprindem un mic foculet in aceasta zona de basm.
Aflasem de la un satean ca in zona respectiva nu este curent electric ceea ce mi-a intarit sentimentul ca timpul este doar un musafir in aceea zona.

A urmat un specatcol fenomenal oferit de Nea Sorel care merge la culcare peste culmile Iezer-ului si am vazut si un card de gaste care plecau din Romania. Probabil au auzit si ele ca afara viata e mai usoara :)) Insa acolo nu e poezie. Iar fara poezie viata e pustiu :))




Am aprins foculetul si am trecut la masa de seara unde Ioan a adus carnaciori si i-am facut la frigaruie cu ceapa si ardei. I-am dat si eu kaiser de a iesit o masa imparateasca. Deh,micile placeri ale vietii...

A urmat o noapte in care am avut parte de o mare de stele langa micul nostru foculet. De mult nu mai vazusem atatea... Carul Mare, Carul Mic , Casiopea si altele. Insa peste toate trona imensul brat al Caii Lactee. Intr-un asemena pesiaj nu are cum sa nu te duca gandul la filozofie si sa nu te gandesti cat de mare este universul acesta si cat de mici suntem noi... Daca da Soarele o basina suntem pa, drept urmare noi suntem insignifianti oricat de mult ne-am zbate noi.

Noaptea de iarna e a dracului de mare. Dormi, dormi, da' pana cand? Te trezesti noapte mai vorbesti cu colegul de cort daca ai noroc sa nu doarma  si dimineata aia nu mai vine odata. Insa peste toate aseta e tare frumos. Si imi doresc cat mai multe nopti din astea...

Dimineata vine peste noi si cum temperatura era cam multicel sub zero, dovada apa inghetata in sticla din cort strangem repede si o luam la drum, ca avem cale lunga in fata. Soarele ne trage teapa si se ascunde dupa un nor facandu-ne sa ne pune toate hainele pe noi.


Cam asa s-a prezentat traseul nostru de acum inainte: pe drumul de culme de pe o culme pe alta avand urmatoarea tinta Dealul Stimblavului. Trecem pe langa casele oamenilor, in latratul cainilor si urmarim cum natura se trezeste la viata si parc asteapta iarna ce sta sa vina.


In valea ce se deschide sub noi vedem scoala din Holbav. Noi eram cam rupti de sete pentru ca Vali a uitat sa-si ia sticla pentru apa si in Codlea singurul magazin gasit in cale era inchis. Si uite asa am impartit cu Ioan 1 l de apa. Vazand scoala am zis sa mergem pana acolo sa cerem niste apa. La localnici ne era rusine sa cerem pentru ca ei o cara de jos pana la casele lor. In drumul spre scoala i-am intalnit pe piticii Albai ca Zapada ce se duceai la gradinita :)


Ajungem la scoala, ne refacem rezerva de apa si doamna de acolo vazandu-ne asa singuri si frumosi s-a mirat cand a aflat ca am dormit la cort si nu am gasit si noi vreo fata sa ne tina companie. A zis ca data viitoare cand mai venim sa o anuntam pentru ca o sa avem parte de un suflet cald langa noi. Si nu s-a referit la o pisica :))))
Ioan, cand programam urmatoarea excursie la Holbav? :))

Cum noua ne ardea de drum nu de insuratoare luam apa, punem cap compas Dealul Stimblavului si ne punem pe urcat diferenta de nivel. Care ne mai trezeste din reverie si nu uitam sa ne intoarcem ca sa urmarim peisajul.  Cum ajungem noi in capatul pantei nimerim la o banca in fata unei casute. Minunat loc de belvedere! Cum sa nu ne oprim sa facem un ceai mai ales ca acum aveam apa :)



Casuta aceea arata intr-un fel si nu era nimeni pe acolo. Ioan a lasat un numar de telefon in speranta ca proprietarul il va suna si ii va spune daca se poate inchria o camera pentru sarbatorile de iarna acolo. Pentru ca acolo te trimite automat gandul cand o vezi.

Savuram noi ceaiul si trebuia sa ne miscam ca Poiana Marului nu-i aici e acolo. Ajungem in varful dealului si gasim o cas acoloa de unde ne mai luam informatiile necesare. pentru ca oricate harti ai avea tot localnicii sunt cele mai bune GPS-uri.

Trebuie sa o luam pe culmea din stanga, pe sub varful Hoapecu prin granita sa de padure catre Poaina Marului.

Cum am iesit din padurea aceasta am nimerit in alat lume... casele mult mai aratoase, oamenii pareau mai instariti. Dupa mine a fost clar ca parasisem Romania de basm, dar si pe aici peisajul era incantator.

Aici intalnim un localnic care ne mai da ultimele indicatii si se pare ca trebuie sa coboram in Valea Vulcanita. Drumul continua pe culmea dealului printre casele oamenilor si ne bucuram ca suntem in acest minunat peisaj.

Ajungem in Valea Vulcanita si nimerim in centru acesetai, locul unde se afla Biserica si Scoala. Aici ne-am oprit si Ioan a gatit un incredibil de bun piure de cartofi care a mers uns.

Am ras de m-am stricat de un copil pentru ca ra pauza la scoala. Sa va spun.. A veint la scoala si s-a strans cu niste colegii de-ai lui la un meci de fotbal. Chiar daca era portar si putea sa-si puna ghiozdanul langa bara a preferat sa-l arunce peste gardul scolii :))) Eu vazandu-l am incercat sa-l ajut si i-am aruincat ghiozadul inapoi, insa el, impielitatul, l-a luat si l-a aruncat iar :)))))))))

Dupa ce ne-a  amuzat cu acest copil noi am aruncat rucsacii in spate si am luat-o la deal. Acesta era urcusul final. Drumul urac pe sub culmea Vf. Crapatoru si cobora aproape de vatra satului Poiana Marului.

Mergem pe culme printre case mult mai mari si mai noi dovada ca drumurile earu mai bune si se simtea apropierea de satul principal., insa ici colo ai aparea cate o casa izolata sa ne aduca aminte ca suntem intr-o zona superba.

Culmea pe care noi mergeam incepe sa coboare fertiginos si vedem asflatul. Lucrul care te loveste si iti aduce aminte ca nu mai esti in basm.


De aici am gasit o ocazie care ne-a dus pana la Zarnesti de unde am luat trenul pana la Brasov si de acolo pana la Ploiesti. De cand am vazut asfaltul stiam ca tura noastra se incheiase si ne-a parut rau ca s-a terminat.

A fost o tura minunata alaturi de un prieten drag care ne-a aratat ca Romania de basm exista si ca intradevar vesnicia s-a nascut la sat. Ma bucur ca am gasit Romania de basm si trebuie sa faci doar un singur lucru ca sa o gasesti si tu... Pune odata rucsacul ala in spate si du-te de o vezi! :)


vineri, 11 noiembrie 2011

Singur in Toamna prin Baiului

Unde: Muntii Baiului. Azuga - Culmea Sorica (triunghi albastru) - Vf. Sorica - Vf. Baiutul - Vf. Baiul Mic - Vf. Zamora (nemarcat) - Culmea Zamora - Busteni(cruce rosie) - Azuga (forestier)

Cand: 08.11.2011

Cine: Vali cu mine :)

Poze: https://picasaweb.google.com/Ducacii/SingurInToamnaPrinBaiului?authuser=0&feat=directlink

Simteam nevoia de munte. Porii mei urlau ca apucatii: Munte, munte, munte...
Este ca un drog si trebuie sa-i dau coprului acest drog. Si nu stiu de ce dar simteam sa fac chestia asta singur, mai ales cu toamna asta frumoasa...
In perioada asta sunt acasa, fara serviciu (o sa incep un altul de la 1 Decembrie) si vreau sa-mi fac cat mai mult timp sa colind pentru culorile astea incredibile.

Marti a trebuit sa o iau pe bunica mea de la Azuga si pare situatia ideala de a face o excursie. Si ma gandesc imediat: Baiului.
Am ales un traseu clasci pentru acesti munti pe care-l vedeti pe harta cu albastru:


Trebuia sa vad culorile astea de toamna, mai ales ca vremea se anunta "sticla".

Parchez masina la spitalul Azuga, dimineata la 8.30, si pornesc pe traseu. Ca trecerea sa nu fie prea brusca de la betoane la iarba si liniste merg cam 1 km pe DN1 pana la primele case dupa vulcanizarea din sosea.
Intrarea efectiva in traseu este la intrare in Azuga dupa biserica catolica, dar am zis ca nu are sens sa mai merg pana acolo. Asa ca am urcat panta ce mi-a aparut in cale cu gandul ca nu are cum sa nu ajunga tot in traseul de pe Culmea Sorica.


Primi 10 pasi merg struna, dar dupa aceea pufai ca o locomotiva. N-am mai fost pe munte de la MPC si se simte. Dar nu ma dau batut! Nu am cum, la cat antrenament bag in mine. E vorba doar de am regla pulsul si corpul sa se reobijnuiasca cu drogul mult dorit.
Si cum asudam eu din greu intorc capul si splendoarea apare in fata ochilor: Dl. Caraiman Bucegi cu Dna. Costila Bucegi.


Cu greu ma urnesc de la peisajul acesta motivat de faptul ca in padure am sa gasesc nebunia lui Salam... scuze nebunia de culori :))

Insa in padure nimeresc intr-o plantatie de fagi care imi pune simturile in alerta, in ideea sa nu dau nas in nas cu Nea Ursache.
Dupa o mica lupta cu desisul padurii nimeresc, asa cum ma asteptam, in poteca ce ma va scoate pe Culmea Sorica, insa nu o pot numi poteca, ci mai degraba drum de frunze.


Urcusul nu este foarte greu mai, iar drumul este evident, deci nu are rost sa-mi fac griji in a gasi traseul corect. Asa ca ma pot bucura in voie de pesiaj. Ca sa fiu si mai relaxat intr-o frmuoasa dar intunecoasa padure de brad dau de marcaj triunghi albastru care ma v-a insoti pana la iesirea in golul alpin.


Prin padure este un adevarat covor foarte placut la atingere, iar peisajul este ideal pentru o zi de toamna. O nebunie de culori si o atmosfera foarte calda si placuta.


Si uite ca timul trece cu traseulo si dupa o ora si jumatate ies la gol alpin intampinat de un soare puterrnic de toamna si asist la spectacolul topirii ghetei de pe brazi care facea un sunet interesant.

Insa cum ajung pe culme privirea imi este atrasa de magnifica panorama a Bucegilor care isi arata salba de vai si creste. Ori cat de ignorant ai fi nu are cum sa nu te dea pe spate un asemnea peisaj.



Nu am cum sa nu ma opresc si sa iau o pauza de masa. Cu asa peisaj in fata ochilor m-as fi oprit acolo. Dar! Exista un dar :) In partea de sud se vedea o superba mare de nori care nu putea inainta din cauza muntilor si trebuie sa caut un loc mai inalt ca sa o pot vedea in toata splendoarea ei.

Asa ca ma uit in zare si se pare ca de pe Baiutul am sa vad acesta mare de nori. Muntii Neamtului isi arata crestele in aceasta zi incredibila. Parca sunt la o prezentare de moda cu tema: Muntii si culorile toamnei.


In drumul meu spre Baiutul parca eram la tenis. De ce? Pai gatul imi era cand in stanga, cand in dreapta, cand in stanga, cand in dreapta, la ce peisaj imi era dat sa vad.



La ora 12.30 ajung pe varful Baiutul si teapa! Nu vedeam asa bine cum ma asteptam marea de nori. Motivul: Baiul Mic imi optura vederea. Pai se poate? Hai pe el!

Si nu m-am inselat.. de pe Baiul Mic am avut parte de un pesiaj mama,mama... Bucegii in toata spelndoarea in dreapta, iar in sud era litoral: O superba mare de nori. Cea mai "bogata"pe care am vazut-o pana acum.


Insa timpul trece si trebuie sa ma misc cat mai repede, avand in vedere ca e ora 1 si mai am cam 3 ore de lumina.
Aleg sa cobor pe Culmea Zamora pana in Busteni un traseu nou pentru mine. Este un drum forestier ce pleaca din creasta si are marcaj cruce rosie in padure.

Trec de stanele din Zamora si vad ca ciobanii au taiat porcul. Ma uit mirat dupa zapada si imi dau eama ca nu a venit iarna inca, dar se simte. Este aprope.
Ca sa fie siguri ca nu cer o bucata de sorici cainii de la stana doresc sa-mi incerce rezistena suprapantalonilor. Noroc cu un baiat care ma trece de furioa lor. Pana mea, daca nici in noiembrie nu scapi de furia cainilor de la stana pe munte , atunci cand?

Scap cu bine si de acesta incercare si intru in padurea magnifica imbracata in caramiziu. Cica sa se poarta in toamna asta. Noroc cu cate o zada care nu tine cont de tendinte si poarta alte haine toamna asta.


Despre forestier ce sa spun? Numai faptul ca este forestier si daca nu ar fi culorile padurii ar fi tare plictisitor si anost. Ca sa nu ma plictisesc o iau la alergat, facand un mic antrenament pentru maratoanele ce stau sa vina. A fost mai degraba un antrenament pentru armata cu rucsacul in spate si bocancii in picioare :))

Am avut noroc cu doi baieti care erau cu caruta la lemne si astfel m-au scutit de o parte destul de importanat din acset forestier. Iar picioarele mele au zis multumesc.

Cu ultimele raze ale soarelui ajung in Busteni, iar ca totul sa fie perfect o raza de soare lumina incredibil Jepii. Multumesc Nea Soarele!


Traseul meu nu se termina aici pentru ac trebuia sa ajung la spitalul Azuga sa-mi recuperez masina si e bunica-mea. Am ales sa o iau tot pe forestier ca de beton sunt satul.

Iar ca totul sa fie inedit cand mai aveam mai putin de 500 m pana la spital si eram pe drumul forestier, vad ca brusc acesta se opreste in albia Prahovei si continua pe partea cealalata. Ptiu drace! Ce fac acum? Ma duc mai in amonte poate gasesc o cale mai usoara sa trec. De unde? Apa era mai adanca. Asa ca ma intorc inapoi si ma resemnez. Noroc ca am adidasi in masina.

Si uite asa pot spune ca tura asta m-a lasat ud. Ud de fericire si la picioare. Dar nu-mi pare rau! Nu trebuie sa am si eu ce povestii nepotilor?

A fost un traseu ideal pentru relaxare. Este si un traseu ideal pentru incepatori dar nu de facut intr-o zi de toaman cand zilele sunt muuult mai scurte ca vara. Am regasit bucuria muntelui si bucuria de a fi in natura in aceasta toamna superba.

Apropos, mai am ceva pana la 1 Decembre si simt ca nu trebuie sa ma opresc aici cu ducaceala :))

marți, 4 octombrie 2011

Highway to Hell - MPC 2011

Unde: Piatra Craiului
Cand: 01.10.2011
Cine: Vali

E toamna si e octombrie. Pentru unii prilej de melancolie si de visare, dar pentru altii e vremea Reginei.
Cum ce Regina? Regina maratoanelor montane din Romania: Maratonul Pietrei Craiului.

De ceva vreme urmaresc cu interes miscarea sporturilor de anduranta din Romania si vad cum pe zi ce trece se mareste. Comunitatea celor pentru care un maraton inseamna o noua intalnire cu prietenii din toata tara, iar alergarea alaturi de acestia este o placere.

Si asa cum va spuneam la fiecare inceput de octombire e vremea Reginei. Reginei maratoanelor montane: MPC, intr-un loc pe care multi il considera regina muntiilor din Romania: Piatra Craiului. Iata harta si profilul traseului .

Anul acesta am avut placerea si onoarea de a participa la MPC. Placerea nu are rost sa va explic de ce am avut-o pentru ca stiti ca n-am toata tigla pe casa... ins chimb cu onoarea este de explicat.
La MPC 2011 inscrierea s-a facut pe baza de aplicatie unde primeai acceptul sau nu. Daca ai mai particpita la maratoane montane sau mananci muntele cu lingurita primea acceptul daca nu stai acasa. De ce? Simplu! E cel mai greu maraton montan din Romania. Organizatorii au experienta a 6 editii plus participarea la o gramada de alte concursuri de anduranta si stiu cu ce insemana un eveniment ca acesta. E al dracu de greu... Plus ca ti se impune echipament obligatoriu: rucsac sau borseta, jacheta de ploaie, pantaloni si bluza cu maneca lunga, 1 gel energizant si 1 baton si cel putin 0,5 l de apa, pe care trebuei sa le cari dupa tine!

Plus ca la MPC vine crema cremelor. Cei mai tari alergatori de anduranta din tara sunt aici, iar multi din ei alearga pe afara. Daca nu ma credeti am sa va spun cu cat s-a castigat anul acesta MPC: 3h 48 min. Repet daca nu s-a inteles: trei ore si patruzeci si opt de minute pe 41 de km cu diferenta de nivel 2100 m. Numai si pentru asta este o onoare sa fi alaturi de ei...

Dar sa revenim la mine care sunt crema de pantofi :)..
M-am bucurat enorm cand am primit acceptul pentru inscrierea la MPC 2011 si iata-ma pe 1 octombrie alaturi de 478 de oameni. De fapt draci pentru ca pe Highway to Hell de la AC/DC s-a plecat intr-o atmosfera incredibila. Se simte emotia, incordarea, teama de necunoscut, insa toata lumea e cu zambetul pe buze.


I'm on a highway to hell si START!
Toti pleaca ca din pusca si eu nu ma dau in laturi. Probabil e de la gelul energizant pe care l-am luat inainte insa primii 4 km ii alerg alaturi de crema cremelor. Greucenii sunt la 30 m in fata mea. Ii simt si imi vine sa tip de bucurie ca sunt acolo.
Radu Diaconescu trece pe langa mine, ne salutam ca nu ne mai vazusem in ziua aia si imi spune ca ma pornit cam tare. Ii zic ca nu-i nici o problema si ca daca m-am pornit si ma tine n-are sens sa o las mai moale.

Insa la prima urcare mi s-a taiat macaroana. Nu stiu de ce dar nu am mai rupt gura targului si incep sa ma depasesca oamenii.
Ajungem in Magura si incet incet ma reglez. Cred ca si datorita pesiajului care este fenomenal, acum la inceput de toamna.

Vali, gata cu reveria! Trezeste-te! Esti la MPC! A gata si ajung si la Casa Foalea  in ritm de alergare la km 8.

Intre timp mai bag un gel, mai beau apa, dozandu-mi resusrsele pentru punctul de alimentare din Saua Joaca. Eu la asta ma gandeam atunci, insa dupa alimentarea urmeaza iadul: urcarea in Saua Funduri.

Urcarea asta e criminala! Cand vezi urcarea la iesirea din padure iti vine sa innebunesti. E aproape ca un perete ce se intinde pe 600 m. Insa sa nu credeti ca in padure e joaca... Nu tata! E rupere numai ca nu ai cum sa vezi din cauza copacilor.

E un iad. Cobori in adancul tau, unde te lupti cu demoni tai. Cu aceia care iti spun: Ce cauti tu aici? Asat nu-i de tine? Mai bine renunti si te duci acasa? De ce pana mea m-ai adus aici? Intelegeti voi... Si te bati cu ei, injuri, scuipi, insa peste toate astea peisajul de pe urcarea asta este fenomenal. In astfel de momente de agati de orice, iar peisajul a fost un adevarat carlig pentru mine.

Si ajungi in Saua Funduri la km 15 rupt in gura, apoi pe varful Funduri locul cel mai inalt al traseului. De aici trebuie sa cobori pe Valea Urzicii.


Coborat e putin spus. Efectiv trebuie sa descateri un perete de 5 m la unghi de 80 grade. Organizatorii au fost inspirati ca in fiecare an si au pus coarda fixa pentru a te ajuta la coborare plus ca era asistenta salvamont. In Valea Urzicii grohotis cat cuprinde, iar la o neatentia poti sa ajungi mai repede jos. Jos in prapastie da :) De altfel aici am si alunecat pe o stanca si am picat. Noroc ca aveam piciorele jos si m-am lovit doar la un cot. sa ca sa ma doara in cot de acest maraton :))

Interesant ca pe aceste pasaje de coarda fixa nu este permisa depasirea pentru ca exista riscul unor accidente grave. Portiunea acesta are cam 20 de minute. Insa pe grohotisul ala daca esti putin sarit te dai ca pe schiuri si iti belesti unghiile, cum de altfel am facut :)

Dupa experienta din Valea Urzicii urmeaza o portiune pe o relativa curba de nivel pana la Umerii Pietrei Craiului pe o distanta de 3 km. Va jur ca au fost cei mai grei 3 km din viata mea. Este o portiune ce cuprinde coborari abrupte si urcari la fel de abrupte care efectiv te rup. la un moment dat am clacat si m-am asezat in cur sa mananc glucoza. Nu mai puteam! Puls 180, nervi cat cuprinde, semne de crampe. Cumplit! Un adevarat iad.

Intr-un final apoteotic ajung la Umerii Pietrei Craiului de unde urmeaza coborare pana la refugiul Spirlea prin padure. O coborare infecta din cauza pietricelelor din incaltari. Ideea era sa ajung asa la Plaiul Foii insa la Spirlea m-am asezat si mi-am scos pietricelele ca nu mai puteam. La Spirlea nu este apa si asa am coborat am ajuns la rau pe Valea Spirlei. Pentru cei care sunt ahtiati dupa igiena am sa le spun ca am baut apa direct din rau. E cea mai buna apa din lume, mai ales ca rezerva de apa mi se terminase demult.

Cu rezervele de apa cat decat facute am pornit la vale spre Plaiul Foii punct cu timp intermediar si de alimentare. Aici am dat iar drumul la picioare si am inceput sa alerg mai ales ca valea permite asa ceva. Ajung la bariera drumului forestier si in alergare usoara ma indrept spre Plaiul Foii cu gandul la struguri promisi acolo.

Plaiul Foii punct intermediar si de alimentare. Trebuia sa ajungi aici in 6,30 ore. Eu am ajuns in 5 ore. Aici aveau supa care a intrat fenomenal. Dupa 25 de km a fost mana cereasca si reusesc sa-mi refac provizia de apa. Bag si un gel stiind ca vine Diana.

Si de aici incepe greul. Urcarea spre Refugiul Diana. Din relatariile celor care au fost in alti ani aici la MPC asta e iadul pe pamant. Vii dupa 25 de km cu nervii intinsi la maxim, cu resursele de energie varza si ai de urcat 700 m pe 3 km. Pentru mine a fost chin. O urasc pe Diana. Daca copilul meu va fi fata nu va avea numele Diana. Panta e atat de abrupta la un moment dat incat te ajuti si cu mainile ca sa razbati. Si esti intr-o padure si nu vezi unde trebuie sa ajungi. Si te tragi ca dementul in bete. Tu si altii pe langa tine.

In sfarsit uite refugiul. Gata ce a fost greu a trecut. De aici este numai coborare pana in Zarnesti trecand prin Coltul Chiliilor. Pe coborarea pana la Coltul Chiliilor am cazut de doua ori si pietricelel si-au facut loc inapoi in adidasii mei.

Inspirata alegere cu Coltul Chiliilor ca si punct de alimentare pentru ca dupa ce ai trecut prin tot iadul interior ajungi intr-un loc de rugaciune. Dupa ce te-ai lupta cu tine si ai invins ajungi la raiul interior und esti multumit de tine. Plus ca ai un loc bun unde sa-ti cureti incaltarile :))

Odata ajuns aici nu ai cum sa nu termini MPC... Urmeaza o coborare pe un forestier si o curba de nivel pe sub abruptul Pietrei Mici care te imbie la alergat. Si la un moment dat vezi Zarnestiul. Reactia imediata a fost sa o sun pe Anca sa-i spun ca in 30 min ajung la finish. Dupa ce am inchis telefonul m-a bufnit plansul. Sunt pe cale sa termin MPC-ul!

Si cum alergam eu linistit pe poteca din spate se apropie un concurent. Cand colo cine sa vezi. Celebrul BinLaden care are peste 100 de maratoane la activ si peste 60 de ani. M-a intrecut si m-au apucat nervii. Cum mah nemenicule? Omul ala poate si tu o lalai pe poteca? Si de rusinea mea am inceput sa maresc ritmul coborand si ultima panta a maratonului. Pentru colegii mei arbitrii care vor rade de chestia asta am sa-i invit la urmatorul maraton sa vedem ei cum se vor simtii :))

Si intru pe ultima protiune de asfalt cu oameni la poarta care te incurajeaza si iti dai seama ca nu ai gresit cu nimic astazi. Chiar si daca termini in limita maxima impusa esti un invingator. Te-ai luptat cu tine si ai invins.

Mai sunt 200 m si dupa colt se aud spectatorii de la poarta care sunt anuntati ca mai vine un finisher. Da asta esti. Un finisher de maraton si nu trebuie sa-ti fie rusine de asta. In momentele acelea uiti de durere, uiti de toate relele si sprintezi spre finish cu tot corpul inundat de o bucurie imensa. Sentimentul trait este de 1000 de ori mai intens decat cel povestit...


Asta a fost finalul unei curse de poveste dupa 7,35 ore de viata si adrenalina pura clasandu-ma pe locul 77 din 143 de participanti la categoria 18-29 ani barbati.


Si pentru ca MPC sa fie special organizatorii, de fapt sufletul acestei competitii, Lucian Clinciu, a decis ca festivitatea de premiere sa fie seara dupa spectacolul oferit de ansamblul de dansuri populare si chitara al copiilor din Zarnesti.

Si cum se face asta: intr-o sala plina de oameni iti auzi numele si esti chemat sa iti ridici medalia si diploma pentru care ai muncit. Iar oamenii aceia te aplauda pentru ca apreciaza efortul tau...

Si iata-ne la final de MPC 2011 care incheie sezonul maratoanelor montane din Romania care pentru mine a insemnat al doilea maraton din viata. Treaba este ca nu pot sa ma opresc aici si 2012 se anunta din ce in ce mai interesant :)